Unde dai si unde trosneşte

Un firicel firav de transpiraţie i se prelingea uşor pe fruntea-i plină de cicatrice. Firul firav se uneşte cu un altul, ca mai apoi să formeze un picur cristalin care se izbise de pământul întărit. Poşeta masculină neobişnuit de grea ce o purta asupra lui parcă îşi pierdea din greutate cu fiecare pas. Cu fiecare centimetru mai departe de locul acela se simţea mai liber. Fiecare mişcare devenea mai sprintenă. Cu fiecare gură de aer proaspăt luată se simţea mai bărbat. Mai departe de tot ce insemna ea, persoana de la care a îndurat atâtea. Dar amintirile erau încă vii, încă mai putea vedea cu ochii minţii calvarul pe care l-a trăit alături de persoana "iubită".
Cu mişcări fragile îşi aprinse o ţigară. Fumul înecăcios se ridică spre tavanul îngălbenit. Era singur. Gândurile începuseră să îi invadeze mintea firavă. Îşi amintea conversaţiile ca prin vis:
"Tu eşti târfa mea! Nu meriţi decat porţia zilnică de maioneză din ibric! Întoarce-te. Ai fost o fată rea. Trebuieşti pedepsita! Şi amintirea se termină cu sunetul spart al biciului ce tăia prin carnea lui fragedă de copil."
Realiză abia peste multă vreme că începuse să plangă. Se ghemui într-un colţ şi îşi strânse iepuraşul de pluş preferat în braţe. Îl sărută şi scuipă când realiză ca avea gust de spermă. Singurul lucru care îi mai amintea de el. Luă bricheta de pe noptieră şi acţionă mecanismul. Nu porni din prima. Privi cum jucăria lui din copilărie se transformă în scrum. Chiar şi fumul înecăcios din jucăria de pluş îi amintea de chinurile pe care le-a îndurat. Ciudat. Îi plăcea. Ştia că nu mai avea ce face. Îşi învârti ochii prin cameră. Nimic special. Rafturi goale, o poză alb negru a lui Eminescu pe perete, deasupra televizorului, răpirea din serai tronând deasupra patului, măsuţa proaspăt lăcuită în mijlocul camerei. Porni spre bucătărie. Ochii încă îi mai erau umezi. Din nou "scană" zona. Masa îngustă era goală, mobila sărăcăcioasă cu rafturi rupte şi uşi lipsă abia atârna peretele plin de igrasie, iar în chiuveta ruginită trona un borcan, borcanul de la castraveţii muraţi de la mă-sa, odihnească-se în pace. Dintr-o dată avu o revelaţie, o epifanie putu să o numească. Goli borcanul. Îl puse pe linoleul din sufragerie. Îşi luă camera de filmat.O aranjă.
Epifania era: E grea viaţa de sado masochist.

Studenţia - ză ocupaţion of ciois

A început. A început de mult, dar pentru mine a început mai tărziu.
Căutam loc de parcare. Parchez pe strada prea aglomerată, la căteva sute de metrii bune de căminul jegos unde sunt cazat. Intru pe poartă, salut din obişnuinţă portarul şi mă "cazez". Caut camera. O ştiu bine, pe uşă scrie mare "PERICOL DE LUZĂRI", text "redactat" cu caractere parcă desenate de un copil oligofren de clasa a 5-a, însoţit de clasicul semn "apă nepotabilă". Mirosul familiar de mucigai neamestecat (încă) cu fum de ţigară mă loveşte în faţă. Rezist. Sunt obişnuit. Şi ăsta e doar începutul. În scurt timp camera se umple şi de fum şi de "discuţii filozofice".

P.S. O să mai scriu cand am ceva interesant de zis. Deocamdată ţin totul pentru mine.