My favorite part of Family Guy

Trebuie să recunosc că sunt un fan înrăit Family Guy. Am văzut toate sezoanele. De două ori.
Poantele din Family Guy le-au detronat chiar şi pe cele din South Park, deşi am vazut şi toate episoadele din South Park. De două ori. Mda, ştiu că pare ciudat, dar eram (mai) tânăr şi lipsit de mijloace mai "interesante" de divertisment. Deşi pot să spun cu o nonşalanţă debordantă că dacă ar fi să intorc timpul nu aşi face nimic diferit. Dar să nu deviez şi să trec direct la subiect: THaaDaa:



Later edit: Cred că am vazut scena asta de cel putin 100 de ori, şi de fiecare dată e amuzantă.

Later edit Nr 2: Faza asta e pe locul 2:



Şi mai este videoclipul scos de Stewie, undeva prin sezoanele mai noi, dar nu am găsit-i pe IUTUB. De fapt, la naiba, mai sunt multe, dar va ţin în ceaţă, negativilor care sunteţi voi negativi.

Prolog

Camera zăcea cufundată în semiobscuritate. Pentru o secundă privirile lor s-au întâlnit. O tăcere stânjenitoare se lăsă, amandoi încercau să se hotărască care să înceapă ofensiva. El îndrăzni să îi arunce o privire. Deşi o văzuse de atâtea ori, acum parcă era altcumva: micuţă, cu părul negru vâlvoi căzându-i haotic peste umerii înguşti. O considera urâtă. Dintotdeauna a crezut că nu e o femeie frumoasă, deşi în ultimii ani era "urâta lui", iar acum în aporpierea D Day, nu ştia de ce inima încerca să iasă din cavitatea toracică, iar pulsul din nou o luase razna. Lăsă privirea în pământ.
- S-a terminat. Rupse ea tăcerea, privindu-l parcă cu alţi ochi decât de obicei.
- După tot atâta timp în care am fost împreună, tu doar atâta ai de zis "s-a terminat"?.. Începu el cu vocea din ce în ce mai slabă. Credeam că iubirea înseamnă ceva şi pentru tine, credeam că nu e doar un sentiment efemer, o toană care să îţi treacă şi să reapară când ai tu chef. În tot acest timp privirile le erau îndreptate înspre parchetul murdar din garsonieră. Nu îndrăznea să o privească în ochi. Ştia că nu putea suporta privirea-i de meduză care îl fascinase de atâtea ori, de care se îndrăgostise de atâta timp. Si pentru el dragostea însemna altceva, cuvântul "te iubesc" nu era ceva ce folosea des. Iubirea încă avea o seminificaţie puternică pentru el. Ştia ca era naiv, că ăsta era doar un punct slab, dar nu putea sub nici o formă să îşi schimbe concepţia. Asta simţea, asta era..
- Te-am iubit, recunoscuse ea, dar asta a fost demult. Acuma parcă nici nu te mai recunosc, eşti altă persoană.
- Bine. Încuvinţă el, clătinând uşor din cap. Atunci pleacă. Voia să fi putut zice altceva, voia să fi putut să facă ceva să nu se fi ajuns acolo, să îi zică ca pentru el iubirea nu are e ceva de domeniul trecutului, din contră e un sentiment omniprezent, care nu se stinge odată cu trecerea timpului. Dar nu putu să zică nimic din astea. Doar stătea acolo, cu privirea în pământ, studiind un firicel de praf de sub măsuţa din mijlocul camerei.
Nu s-a mai simţit aşa niciodată. Se simţea slab. Încă mai era uimit cum o persoană poate avea acest efect asupra lui. Si încă se mai minuna cât de reală era durerea. Era la fel ca şi în filme, la fel ca şi în cântecele triste de dragoste. Nu credea că va simţi aşa ceva vreodată. Îi plăcea să creadă că era un tip rece, calculat, deşi în adâncul sufletului ştia că nu e decât un sentimental, un suflet blestemat să sufere din cauza unei femei.
Nici nu observase că era singur. Nici nu ştia când a plecat ea. Nu ştia dacă au mai vorbit ceva sau pur şi simplu s-au despărţit în două propoziţii. Dar nu conta. Asta nu îi putea alina durerea. Nimic nu putea.
Zilele, lunile, săptămânile zburaseră la fel ca un vis din care vrei neapărat să te trezeşti. Într-un final îşi dăduse seama că era deja treaz şi tot ce s-a petrecut a fost real. Spre uşurarea lui durerea se diminua odată cu trecerea timpului. Dar uneori era la fel de vie ca şi în prima zi. După atâtea nopţi nedormite, în final înţelese. Ştia ce avea de făcut.

Blackjack

It all started today. 21 years ago. De atâţia ani am început să respir aerul poluat al acestei planete suprapopulate situată în galaxia Calea Lactee, denumită generic Terra.
De atâţia ani am început să o ard pseudo-anonim pe aleele întortocheate ale oraşului meu natal. De atâţia ani am început să descifrez sensul existenţei mele tragico-efemeră.
De atâţia ani am reuşit să realizez un nimic atât de nesemnificativ încât alţii doar îndrăznesc să şi-l imagineze într-o zi ceţoasă de miercuri în faţa căminului cultural comunal. Dar cine sunt eu să mă laud în faţa cititorului meu negativ. Cum spuneam, life`s a beach, uneori vezi nisip alb, valuri calme şi orizont albastru-portocaliu, alteori femei nasoale şi tsunami.

Emoţie de toamnă

Frunzele arămii se desprind din arborii seculari ce împânzesc aleea îngustă din sufletul meu. Tăcerea surdă, ameţitoare îşi face loc prin camera goală asemeni unui beţiv treaz într-o cârciumă comunală. Cana aburindă de ceai amar se zgâieşte în continuare în ochii mei, nelăsându-mi răgaz să respir. Gandul îmi zboară frenetic în mii de părţi, atât familiare cât şi necunoscute. Viaţa m-i se scurge încet dar sigur printre degetele încleştate, în încercarea mea fără de succes de a mai opri o fărâmă de timp, un grăunte din uriaşa clepsidră a eternităţii. Privesc în jur. Nimeni. Din nou întunericul îmi bântuie existenţa, din nou solitudinea e cel mai bun aliat.. singurul aliat. În încercarea mea penibilă de a înţelege scurta noastră existenţă, nu am ajuns decât la câteva concluzii. Omul se naşte din nimic. Creşte. Din dorinţa de acceptare, şi din instinctul primar, necizelatul instinct reproducător, omul se fute. Repetat. Unii oameni, îndeosebi cei care au penisul sub medie, sunt frustraţi de condiţia lor, încercând să compenseze lipsa de organ reproducător cu diverse chestii materiale, în special mijloace de transport extrem de scumpe. Eu nu. Nu am putut nici până acum să înţeleg dorinţa de violenţă, dorinţa de a agresa fizic alte suflete. Deşi viaţa e cel mai preţios lucru pe care Dumnezeu l-a dat, omul este extrem de nerăbdător să îi pună capăt într-un mod violent şi nenatural. Încă nu am înteles războaiele. Încă nu mi-am găsit menirea. Încă nu posed impulsul necesar pentru a trăi fiecare moment la intensitate maximă. Înclin să cred că încrederea nu mai există. Şi când spun încredere mă refer la sentimentul acela care nu îţi dă voie să abandonezi cuvântul dat altei persoane. Înclin să cred că moartea e doar un puzzle pe care scrie mare "între 0 şi 122 de ani". Mai cred că persoanele care ar putea să te dezamăgească, te vor dezamăgi. Ştiu că viaţa e prea scurtă pentru a filosofa. Nu îmi pasă. Filisofez ori de câte ori simt nevoia. Ştiu că postarea aceasta e uberplictisitoare. Sincer nu îmi pasă.
Simt că trebuie să îmi întăresc credinţa. Credinţa aceea oarbă pe care am pierdut-o. După care tânjesc aşa de mult. Simt că e lucrul cel mai de preţ pe care l-am pierdut vreodată, şi o să fac orice pentru a-l redobândi.
După părerea mea viaţa e ca un roller coaster. Te ridică încet în slăvi, abia după care să îţi dea drumul atât de jos încât nu crezi că vreodată ai să ieşi viu de acolo. Nici nu îţi dai seama şi iar, agale începe alt urcuş lin, relaxant, liniştitor.
Ceaiul amar şi rece din cana neobişnuit de curată din faţa mea aşteaptă încet dar sigur să fie sorbit. Teancul de cărţi de pe biroul meu îmi şopteşte cuvinte de dragoste. Îl ignor. Simt fiecare bătaie a inimii mele, fiecare atriu şi ventricul care se ostenesc să pompeze sângele în trup. Fiecare râu de sânge ce îmi brăzdează corpul, fiecare arteră, fiecare terminaţie nervoasă. Din nou mă simt neobişnuit de lucid. Neobişnuit de sincer, neobişnuit de naiv.
Privesc spre ceas. El mă priveşte înapoi. O privire fulgerătoare, efemeră, trecătoare. Şi îmi dau seama că nimeni nu aşteaptă. Cu atât mai puţin timpul.

Epic Moment

În sfârşit am ajuns limita maximă de cititori. Sunt mulţumit. Cred ca o sa îmi pun melodia pe care o ascult cand mă simt mulţumit. Sau motivat. Sau amandouă.

Nici eu nu pot să mă gândesc cum de m-am gândit la aşa ceva

Deschise ochii. Tavanul plin de urme de mucigai şi pânze de paianjen îi apăru din nou în faţă. Pentru a nu-ştiu-câta oară simţi mirosul înţepător al aşternuturilor. Încercă să se ridice din pat. La fiecare mişcare simţea cum corpul se împotriveşte, fiecare încercare de a-şi contracta muşchii avea ca rezultat o durere agonizantă, care îi devenise atât de familiară. Îşi îndreptă paşii spre baia din capătul holului. Cu un scârţâit metalic robinetul ruginit lăsă să cadă un jet minuscul de apă gălbuie. Îşi clăti ochii. Din oglinda murdară îl priveau nişte ochi căprui. Ochi care în ciuda feţei brăzdate de riduri adânci au rămas tineri. Nu ştia în ce zi a început să se simtă aşa. Nefolositor. Credea că ziua aceea nu o să vină niciodată. Credea că nu o să fie nevoit să traiască aşa. Credea ca nu avea să regrete. Şi era singur. Nu doar acum. A fost singur întotdeauna. Chiar dacă era înconjurat de oameni. Nu a reuşit niciodată să se simtă mulţumit, niciodată nu a simţit că se integrează. Iar acum, după atata timp, totul e la fel: gol, părăsit, trist. Puse tigaia neagră sub flacăra slabă a aragazului. Uleiul începu să sfârâie când turnă ouăle vechi peste el. Se aşeză la masă. Mâncă. Din nou simţi durere. Din nou orice activitate il costa. Se părea că trupul a pierdut de mult lupta cu viaţa. Din nou gândul îi zboară la moarte. Din nou îi este frică. Frică de necunoscut. Deşi după atâţia ani de suferinţă, frica de moarte, nu mai avea acelaşi efect. Se aşeză pe fotoliul din unica cameră a garsonierei. Avuse timp să gândească mult în ultimii ani. Doar atât i-a mai rămas. Nu ştia ce să creadă, simţea din nou că e inutil, că aerul pe care îl respiră e limitat, că viaţa lui a fost aşa de scurtă, ca timpul trece prea repede. Timp. Cel mai preţios lucru pe care îl are acum. Nimic altceva nu mai contează. Adormi cu capul pe spătarul pătat al fotoliului.
Se trezi. Se ridică din fotoliu. Când privi înapoi văzu un bătrân dormind în fotoliu. Era chiar el. Speriat făcu un pas înapoi. Realizase că nu il mai doare nimic. Putea să se mişte cum voia. Coborâse privirea spre propriul corp. Era transparent. Se plimbă prin garsonieră. Observă că nu mai avea nevoie să păşească. Plutea. Putea să meargă oriunde. Părăsi clădirea. Încercă să vorbească cu oamenii de pe stradă. Nimeni nu reacţiona în nici un fel. Parcă era invizibil, toţi îl ignorau. Se opri în mijlocul străzii. O maşină se îndrepta spre el cu viteză. Nu avu timp să se ferească iar maşina nu avea de gând să oprească. Speriat îşi acoperii capul în pălmi. Maşina trecu. După câteva secunde altă maşină o urmă. Nici aceasta nu se oprise. Trecu chiar prin el. Nu mai ştia ce să creadă. Nu ştia ce se întâmplase cu el. Îi era frică să se gândească la acel lucru. Deşi altfel nu putea să fie. Părăsi oraşul. Era acum în mijlocul unui câmp imens. Văzu o lumină strălucitoare. Se apropie şi îşi dădu seama că erau de fapt mai multe lumini. Oameni. La fel ca şi el. Oameni transparenţi şi plutitori. Se apropie cu sfială. Un copil blond, pistruiat, aproape alb de transparent ce era, venise lângă el:
- Să înţeleg că eşti nou. Îi spuse băiatul.
- Nou?
- Adică ai murit de curând.
- Da, aşa cred, aşa se pare. Răspunse uimit.
- Atunci ai nevoie de cineva care să îţi explice regulile. Zise băiatul cu un zâmbet şmecheresc pe faţă.
Îi trebui un moment să înţeleagă ultima propoziţie. Surprins, deabia mai putu răspunde:
- Reguli?
- Da, reguli. Chiar dacă nu mai ai bucata aia inutilă de carne ataşată, sunt unele reguli pe care trebuie să le urmezi.Vezi tu, sufletele, spiritele, proiecţii ale esenţei umane sau cum ne numesc cei vii, trebuie să respecte câteva reguli de bază.
Cu o expresie de "nu pot să cred aşa ceva" pe chipu-i transparent reuşi să articuleze răspunsul.
- Şi despre ce "reguli" ar fi vorba?
- În primul rând trebuie să accepţi că nu vei mai avea nicio legătură cu cei vii. Nu ai dreptul să îi contactezi sau să îi vizitezi în niciun chip pe cei dragi.
I se păru neobişnuit de uşor să îi răspundă:
- Bine. Nici nu aveam de gând.
- Deşi pare greu de crezut, noi, cei de după, putem interacţiona cu orice obiecte, putem mişca diverse lucruri, cu excepţia celor atinse de noi când eram în viaţă. aaaa.. şi nici nu poţi să arunci cu lucruri după nimeni, decât dacă vrei să fi exorcizat.
- Exoricizat? întrebă surprins.
- Da. Şi nimeni nu s-a mai intors să ne zică ce se întâmplă atunci când suntem izgoniţi prin exorcizare. Aşa că nu îi enerva pe cărnoşi, că o să o păţeşti.
- Cărnoşi?
- Mda, aşa le zicem celor care încă respiră.
Speriat îşi dădu seama că nu mai avea nevoie să inspire oxigen.
Parcă citindu-i gândurile copilul îi răspuse:
- Şi partea proastă e că nici să mâncăm nu mai avem nevoie. Ştiu, e trist.. înclină capul şi privi în depărtare. Unii au încercat, şi eu am încercat. Degeaba bagi ceva în gură, că pe lângă ce trece direct prin tine, nu are niciun gust.
Cu chipul încă surprins, îl întrebă pe copil:
- Dar tu de unde ştii astea?
- Aşi zice că în cei 821 de ani de viaţă după moarte, tot mai prinzi câte ceva din zbor. Îi răspunse copilul, din nou scoţând la iveală un zâmbet ştrengăresc, în spatele căruia se ascundeau dinţii săi transparenţi.
- 821 de ani! opt sute două zeci şi unu de ani!? Repetă idiotic.
- Da, dar pentru o eternitate, asta nu e nimic.
În depărtare se auzi un zgomot. Era un urlet înfiorător. Un răget ascuţit care semăna cu zgâriatul unei crete pe tablă.
Putea să citească frica de pe chipul copilului. Acesta abia apucă să mai urle:
- Fuugi! şi dispăru pe loc.
Din depărtare se zărea silueta unui ceea ce părea om, uriaş, negru şi cu nişte ochi galbeni-strălucitori ce venea spre el.
- Cu un urlet asurzitor căzu de pe fotoliu. Se trezise într-o baltă de transpiraţie. Era terifiat.
Merse din nou în baia cu faianţa mică şi murdară. După ce se spălă pe chipul alb ca varul, îşi zise:
"I really gotta lay off the crack!"

Fruits Gone Wild!

Start wearing purple!!

The Rifleman

Am descoperit asta, citind site-ul lui Maddox: http://www.thebestpageintheuniverse.net

You could arrange a boy holding a pile of wood, and a cowboy staring knowingly into his eyes all day long and not get a more suggestive pose than this.

It's every man's dream to have a penis so large that he must hire a small boy to carry it.

Ultima remarcă m-a făcut să râd aproximativ 4 minute. Şi asta e foarte mult după standardele mele.