Epi-logos

Noaptea era așa de întunecată încat nu se distingea decât silueta închisă a ceea-ce-părea un bărbat trecut de 50 de ani, cu un televizor în brațe. Lumina felinarului de pe strada îngustă îi scoase la iveală trăsăturile dure, parcă sculptate, ale feței palide și pline de riduri. Se auzi ceva din gang-ul întunecos. Ochii-i încă ageri, străfulgerară tomberoanele de gunoi de unde provenea sunetul. O pisică neagră, numai piele și os ieși dizgrațios dintre cutiile aruncate, se uită agale la om, acesta putea jura chiar că i-a zambit, ca mai apoi făcu un salt imens, ajungând pe fruntea acestuia. Televizorul pe care-l purta în brațe se crăpase de asfaltul umed, iar Șincea, încercă cu greu să își apere fața de ghiarele ascuțite ale micii creaturi. Aceasta însă nu ceda, și cu ultimele ei puteri îl zgâria pe ochi, pe nas, pe frunte cu o ură de care doar pisicile pot să dea dovadă. În cele din urmă, orb de ochiul drept – sângele i se prelinse peste toată fața, iar cu ochiul drept nu mai putea distinge nimic, reuși să apuce mâța de cap, și luându-și avânt o aruncă în văzduh. Aceasta zbură vreo doi-trei metri, ca mai apoi să se izbească de geamul unui apartament de la parter. Cu un mic zâmbet pe fața-i distorsionată, Șincea își puse mâna la ochi – ca și cum s-ar feri de soare – pentru a observa zborul scurt dar de efect al pisicii. Când aceasta rămase lipită de geamul cu pricina, izbugni într-un râset nebun, care tăia liniștea nopții de pe străduța aceea rău-famată. Râsetul se prelungi, ironia situației era clară, după câte pățise în seara aceea, ăsta era deznodământul perfect.. Nu se mai putea opri, observă că la unele apartamente, ferestrele se luminară, deja se puteau auzi voci: ”Taci în morții mătii că peste două ore trebe să merg la lucru!”. Dar lui nu îi păsa, măcar cu ceva ieșea biruitor în această seara, măcar ceva îi ieșise.

În cele din urmă se mai liniști, râsetul se transformă într-un zâmbet, iar zâmbetul pieri de pe figura lui, despre care nu s-ar putea spune că era urâtă, chiar și-așa la cei mai bine de cincizeci de ani ai lui. Merse lângă trotuar, privi spre televizorul cu rama de lemn crăpată în două buncăți egale, tubul CRT  s-a transformat în cioburi, care împrăștiate pe asfalt păreau, în mod ciudat, deosebit de frumoase. Lacrimile îi indundară ochiul stâng – în locul celui drept nu se putea distinge decât un cheag de sânge roșu-aprins, începu să lovească cu toata forța cioburile cu pumnii, iar sângele șiroia încet, pe măsură ce loviturile se-ntețeau, balta de pe trotuar se făcea tot mai mare.

Împleticindu-se se îndreptă, simți cum picioarele făceau eforturi suplimentare pentru a-l asculta, agale porni înspre... nici nu știa unde se îndreaptă, după seara asta nu mai putea fi nimic la fel, nu după ce făcuse.

Simțea că nu mai poate face nici-un pas, fiecare mișcare i se părea o muncă titanică, fiecare contracție musculară prea ”scumpă” pentru a fi făcută, fiecare pas – o agonie. Cu ultimele puteri ajunsese să se așeze în fața unui magazin de haine, pe un carton care era aruncat – se părea că special pentru el – pe jos. Doar acuma realiza cât de frig era afară. Îi părea rău că n-are cu ce să se acopere, că nu și-a luat ceva mai gros pe el. Închise ochiul. O vedea pe ea. Încercă să își ”curețe” gândurile, să o alunge uneva în străfundul minții sale, să îi zăvorască imaginea în cufărul cel mai ascuns din cugetul său.. să nu mai știe de ea, să uite că a știut vreodată. Dar oricât de mult încerca, știa că nu o va putea uita, că îi va bântui gândurile, visele, pentru toată viața.

Durerea parcă se mai domoli puțin. Cu greu deschise ochiul stâng, privi în jur, sperindu-se de lacul de sânge care s-a strâns în jurul lui. Un mic fulg i se opri pentru o secundă pe obraz, ca mai apoi să se transforme într-un picur cristalin de apă. Un-altul îi urmă exemplul, iar un scurt timp din ce în ce mai mulți fulgi cristalini de nea căzură din cerul negru-ca-smoala. Încercă să se ghemuiască cât mai mult, să nu simtă frigul care îi invada oasele. Observă că nu tremura, chiar daca îi era foarte frig.”Gata” -  își zise. ”Nu mai rezist, trebuie să mă ridic”. Încercă să facă o mișcare. Picioarele nu îl mai ascultau. Încercă din nou să își urnească corpul, de data aceasta reuși, se ridică în picioare, făcu un pas, alunecă pe sângele amestecat cu ninsoare, în căzătură se lovi de scările magazinului de haine. Nu simți nimic, decât după ceva vreme când privi înspre genunchi, care era zdrobit, în urma căzăturii. După puțin timp o durere cum nu mai simțise în viața lui în cuprinse corpul, vroia să urle, să se elibereze, deschise gura însă nu ieși nici un sunet, doar un șurierat prelung, lipsit de intensitate. Se întoarse pe spate, și își închise ochiul care îl mai asculta. Din nou în întuneric putea desluși chipul ei. O ură năpraznică îi umplea ființa, vroia să îi facă rău, să o facă să sufere, la fel ca și cum ea îl facea pe el. Cu un ultim efort strânse din dinți încercând să își imagineze altceva.

Era primăvară. Cireșii erau înfloriți, iar o mare de floricele alb-rozii făcea peisajul de basm. Păsările ciripeau, adierea suavă a vântului îl mângâia, iar mirosul ierbii îl facea să uite de tot. Se simțea foarte bine. Părea că orice grijă era departe, că orice gând rău îl părăsise. Se înșela. Începu să recunoască peisajul. Știa unde este. Și mai ales știa cu cine. Din nou vedea fața aceea pe care a ajuns să o urască atât de mult. De data aceasta nu avu timp să își schimbe gândul. O durere ascuțită în partea stângă îl făcu să își deschidă larg ochiul. Simți cum inima refuză să mai pompeze sânge în corp. ”O fi în grevă”, a fost ultimul gând al lui. O amorțeală plăcută îl cuprinse, el se lăsă în voia ei, amorțeală care luă cu ea și frigul, și durerea, dar mai ales... pe ea.