Viaţa de Student

Era noapte. Lumina felinarului i se prelingea peste părul negru dându-i nuanţe de albastru închis. Un autobus galben opri în staţia pustie. Ochii ei tresăriră pentru câteva clipe, doar ca să revină în starea de tristeţe iniţială. Uşile mijlocului de transport în comun se închiseră cu un clincănit mecanic. Drumul dispăru în negura nopţii odată cu farurile maşinii. Îi era frig. Geaca albastră de blugi nu era îndeajuns să o ferească de vântul tăios al nopţii de toamnă timpurie.
Se mai uită odată la ceas. Limba mică arăta ora unu, iar cea mare era în dreptul cifrei trei. Căută în poşetă. Scoase telefonul, îl puse la ureche. Din nou doamna cu voce prietenoasă anunţă că persoana căutată nu răspunde. Pentru a nu ştiu câta oară puse telefonul înapoi în geantă. Era speriată. Dacă a păţit ceva, nu îi e în fire să întârzie atât. Se uită din nou spre hotelul de unde plecase. Câteva geamuri mai erau luminate, aruncând reflexe portocalii în bezna nopţii. Nu îi mai transpiraseră palmele aşa de tare niciodată. Nu îşi putea explica senzaţia care o cuprindea. Nu era frică. Ştia ce era frica. Nu. Asta era altceva. Nu putea distinge altceva decât respiraţia care formează nori groşi la fiecare suflare a ei. Voia să se întoarcă. Nu mai putea să aştepte. Trebuia să plece. Cu paşi repezi porni spre maşina parcată din spatele ei. Cu mişcări bruşte scoase cheile şi deschise portiera. Se puse la volan. Scoase o ţigară din pachet şi o aprinse. Fumul dens umplu maşina. Pornii motorul şi dăduse drumul la căldură. Se simţi mai dezmorţită. Din nou încercă să îl sune. Nu răspunde.
Ajunse acasă. Îşi aruncă geaca în cuier şi dădu drumul la televizor. Îşi turnase un pahar de vin. Adormi cu televizorul aprins.
Soarele timid scălda florile de pe pervazul ruginit, luminându-i chipul cu trăsături fine. Îşi dăduse seama că era deja dimineaţă. Era doar un vis, îşi imaginase tot ce s-a întâmplat ieri noapte? Nu putea fi aşa, a fost prea real. Îşi amintea perfect chipul lui.
Ridurile îi brăzdează acum faţa, îi era greaţă de patul acela umed cu miros de mucigai, pe care în ultimii şase ani nu îl mai părăsise. Nu îşi mai aminteşte nimic, chiar dacă ar vrea, chiar dacă ar încearca. Oamenii aceia străini ce îi stăteau alături au venit pentru a o vedea pe ea? De ce e toată lumea aşa tristă, de ce nu vede niciun zâmbet în jur?
Se trezi pe neaşteptate. Simţi o înţepătură în piept. Nu era nimeni în jur. Încercă să strige după cineva, dar nu îi ieşi nimic din gură decât un sunet mut. Durerea era din ce în ce mai insuportabilă. Voia să scape de ea. Nu mai voia să simtă nimic. Dar nu era înpăcată cu viaţa ei. Spera la ceva mai mult din cei 58 de ani pe acest pământ. Privirea i se împăienjeni de tot. Nu mai vedea decât o lumină albă din ce în ce mai strălucitoare. Nu mai avea nevoie să respire. Viaţa era aşa de simplă acuma. Fără durere, fără stres, făra chin. Zâmbi. Doar atât mai putea face.