Emoţie de toamnă

Frunzele arămii se desprind din arborii seculari ce împânzesc aleea îngustă din sufletul meu. Tăcerea surdă, ameţitoare îşi face loc prin camera goală asemeni unui beţiv treaz într-o cârciumă comunală. Cana aburindă de ceai amar se zgâieşte în continuare în ochii mei, nelăsându-mi răgaz să respir. Gandul îmi zboară frenetic în mii de părţi, atât familiare cât şi necunoscute. Viaţa m-i se scurge încet dar sigur printre degetele încleştate, în încercarea mea fără de succes de a mai opri o fărâmă de timp, un grăunte din uriaşa clepsidră a eternităţii. Privesc în jur. Nimeni. Din nou întunericul îmi bântuie existenţa, din nou solitudinea e cel mai bun aliat.. singurul aliat. În încercarea mea penibilă de a înţelege scurta noastră existenţă, nu am ajuns decât la câteva concluzii. Omul se naşte din nimic. Creşte. Din dorinţa de acceptare, şi din instinctul primar, necizelatul instinct reproducător, omul se fute. Repetat. Unii oameni, îndeosebi cei care au penisul sub medie, sunt frustraţi de condiţia lor, încercând să compenseze lipsa de organ reproducător cu diverse chestii materiale, în special mijloace de transport extrem de scumpe. Eu nu. Nu am putut nici până acum să înţeleg dorinţa de violenţă, dorinţa de a agresa fizic alte suflete. Deşi viaţa e cel mai preţios lucru pe care Dumnezeu l-a dat, omul este extrem de nerăbdător să îi pună capăt într-un mod violent şi nenatural. Încă nu am înteles războaiele. Încă nu mi-am găsit menirea. Încă nu posed impulsul necesar pentru a trăi fiecare moment la intensitate maximă. Înclin să cred că încrederea nu mai există. Şi când spun încredere mă refer la sentimentul acela care nu îţi dă voie să abandonezi cuvântul dat altei persoane. Înclin să cred că moartea e doar un puzzle pe care scrie mare "între 0 şi 122 de ani". Mai cred că persoanele care ar putea să te dezamăgească, te vor dezamăgi. Ştiu că viaţa e prea scurtă pentru a filosofa. Nu îmi pasă. Filisofez ori de câte ori simt nevoia. Ştiu că postarea aceasta e uberplictisitoare. Sincer nu îmi pasă.
Simt că trebuie să îmi întăresc credinţa. Credinţa aceea oarbă pe care am pierdut-o. După care tânjesc aşa de mult. Simt că e lucrul cel mai de preţ pe care l-am pierdut vreodată, şi o să fac orice pentru a-l redobândi.
După părerea mea viaţa e ca un roller coaster. Te ridică încet în slăvi, abia după care să îţi dea drumul atât de jos încât nu crezi că vreodată ai să ieşi viu de acolo. Nici nu îţi dai seama şi iar, agale începe alt urcuş lin, relaxant, liniştitor.
Ceaiul amar şi rece din cana neobişnuit de curată din faţa mea aşteaptă încet dar sigur să fie sorbit. Teancul de cărţi de pe biroul meu îmi şopteşte cuvinte de dragoste. Îl ignor. Simt fiecare bătaie a inimii mele, fiecare atriu şi ventricul care se ostenesc să pompeze sângele în trup. Fiecare râu de sânge ce îmi brăzdează corpul, fiecare arteră, fiecare terminaţie nervoasă. Din nou mă simt neobişnuit de lucid. Neobişnuit de sincer, neobişnuit de naiv.
Privesc spre ceas. El mă priveşte înapoi. O privire fulgerătoare, efemeră, trecătoare. Şi îmi dau seama că nimeni nu aşteaptă. Cu atât mai puţin timpul.