Viaţa de Student

Noaptea se aşternuse peste sătucul de munte precum un imens voal pe sânii unei doamne trecute de vârsta a treia. O siluetă neagră se distinge cu greu pe uliţa pietroasă care şerpuieşte până în vârful impunătorului versant. Luna trimitea reflexe argintii peste greerii care făceau o gălăgie de nedescris. Sub cămeşuţa înflorată era o fată ce părea trecută de prima tinereţe care rozându-şi unghiile înainta agale pe poteca alunecoasă. Prin minte îi treceau atâtea lucruri încât se opri o secundă să se poată concentra: "Mărie îmi bag pula! Mărie adă apă! Mărie futu-ţî mămucuţa ta, ai ars coleşa! Fă eşti prostă!". Aceste frânturi complexe de amintiri gravitau încă vii în căpşorul ei needucat de tărancă a secolului XXI. Scoase celularul din sân, apoi îşi aranjă cămeşa înflorată. Era nou. Aşa îi zise Pamfir. Model cu ecran color şi camera foto. Îi plăcea. Doar îl privea şi se simţea importantă. Păcat că nu avea în el cartela. Măcar putea face poze, îi era de ajuns. Pe ecran scria mare "Please insert SIM card". Îi mai aruncă o ultimă privire, îl sărută şi îl vârâ din nou între ţâţele ei voluptoase. Poteca devenea din ce în ce mai îngustă, lumina lunii din ce în ce mai intensă, iar inima ei din ce în ce mai mică. Se temea. Auzise poveşti. Multe poveşti. Stia că Mănoaia era discretă, dar îi era teamă să nu se afle. Să nu se ştie. Ruşinea.
Şi Pamfir era altfel. Dar nu, era femeie măritată, nu se putea afla. Duse mâna peste burta umflată şi involuntar lacrimile îi şerpuiră peste obrazul ars de vânt. Pamfir se purta cu ea ca şi cu o persoană, când era cu el nu era "prosta" nimănui.. ştia că în ultima vreme, Leon presimţea ceva. Dar nu ştia, era sigură de asta. Instinctiv puse mâna pe ochiul negru cu contur mov, puţin umflat. Merita. Merită să întarzie cu merindea lui Leon, merita să fie lovită pentru asta de bărbatul ei, merita pentru el, pentru Pamfir. O căsuţă mică şi întunecată ieşea din pământ, pe măsură ce Măria urca din ce în ce mai mult. Părea atât de sinistru să trăieşti aşa, acolo, singură în vârf de munte. Un fior îi cuprinse tot corpul şi realizase că tremură. Îşi suflase în mâinile reci aproape tot drumul. Se dezmorţiseră acum.
Bătu de trei ori în uşa neagră şi pe alocuri putrezită. Aceasta se deschise şi în prag o priveau o pereche de pupile prea dilatate pentru a fi catalogate drept ochi.
- Seara bună lele Mănoaie. Abia putu să rostească cele câteva cuvinte.
- Noroc bun fata babii, ai vinit. Hai înlountru, şăzi, avem mult de lucru.
Picioarele îi tremurau îngrozitor, simţi din nou un alt fior pe spatele-i cu piele de găină. Făcu câţiva paşi şi se aşeză pe laiţa din odaie. Privi în jur. Încăperea i se părea sinistră şi primitivă, chiar şi după standardele ei. De tavan erau atârnate, legate de sfori subţiri câteva animale mici, unele moarte altele zbătându-se frenetic, hălci de carne, păsări, şi fel de fel de buruieni. Nu avea nimic pe jos decât pămantul de sub casă, daca o putea numi aşa, casa. Un pat din lemn umplut cu paie trona în mijlocul odăii, lumina opaiţului dansând pe pereţii muruiţi de lut cleios.
Cu inima cât un purice întrebă:
- Crezî că om putea? Ştii, nu vreu să afle tăt satu.
Luând de pe soba murdară o oală imensă baba îi răspunse rânjind gingiile de care se atârna un singur dinte negru:
- Lăsă tu pe mine fata babii, că te scapă baba, amu aşază-te tu frumos pe patul cela şi lasă tu pe mine.
Urletele se putură auzi târziu în noapte, ecoul lor împrăştiindu-se adânc spre munţii fără sfârşit. Continuară, însă fiecare urlet ascuţit scădea din intensitatea următorului. Baba, transpirată scoase oala aburindă de pe pântecul femeii şi curăţă rămăşiţele fiinţei fără drept la viaţă de pe pământul vopsit în roşu.
- Ai scăpat. Sfârşi Mănoaia ştergându-şi sudoarea de pe fruntea-i ridată.
Când primele raze de soare scăldară iarba grasă de o parte şi de alta a cărării şerpuitoare, o siluetă aplecată călca agale spre satul proaspăt udat de roua groasă.