Epilog

Scrumiera plină ochi de rămăşiţe de ţigară stătea neclintită pe masa din sufragerie. Un firicel firav de fum se prelingea din ţigara pe jumătate fumată care zăcea peste rămăşiţele "surorilor" ei făcute scrum. Camera apartamentului zăcea în semiobscuritate, luminată doar de farurile maşinilor rătăcite pe şosea la ora aceea târzie. Un ticăit surd venea dinspre ceasul cu pendulă, sunetul făcut de mecanismul care neîncetat măsoară timpul îi zgârie timpanul; amintirile încep să îi umple subconştientul, amintiri vii, la fel de reale ca şi atunci când era cu ea, dar orologiul nu face nimic altceva decât să măsoare timpul. Timpul care a trecut. Timpul care va mai trece.
Doi ochi de culoarea scoarţei de cireş priveau inerţi o scamă de pe covorul persian din încăperea întunecată. Pe faţa lui cu trăsături încă de copil nu se citea nici o expresie. Nici nu mai ştia cat timp trecuse de cand nu ş-a mişcat. Nu îndrăznea. Ceva în stomac îl deranja. Nu putea fi ceva ce a mâncat, pentru că nu mai mâncase de ieri, totuşi stomacul nu îi dădea pace. Era obişnuit cu durerea, durerea fizică, a suportat multă durere, dar asta nu se compara, nici măcar un pic, cu ce experimenta acum.
Nici nu mai ştia cat a trecut de cand stătea acolo, nici nu îi mai păsa. Scama albă parcă îl fascina, îl făcea să nu se mai gândească la ea, să nu gandească, deoarece orice gând se ducea spre ea.
Într-un final se ridică. Cu mişcări robotice se duse spre oglinda din baie. Învârtii robinetul ruginit şi îşi udă faţa cu apă. Din oglinda murdară îl privea o persoană un pic trecută de 20 de ani, cu pungi care păleau spre albastru sub ochii care sclipeau, reflectând lumina puternica a becului din baie. Încercă să îşi pună gândurile în ordine, încercă să gandească logic, raţional.
"E doar o fată. Doar o altă FATĂ!!" repeta frenetic în minte. Sinţi cum sângele îi invadează faţa, dintr-o dată, cu rapiditate lovise oglinda din faţa lui, zeci de cioburi îi stăteau înfipte în mână. Sângele curgea neîncetat din braţul tăiat. Nu îi păsa. Durerea aceasta nu putea fi comparată cu ce simţea el, cu ce a simţit în suflet. Îşi înfăşură mâna în cearşaf şi se aşeză tremurând pe gresia roşie de la sangele proaspăt ce a curs pe ea.
Trecu o lună. Trecură două. Trecu un an. Nu exista noapte în care să nu o viseze, în care să nu se gandească la ea. Devenise o obsesie. Nu putea trăi fără un pretext să o vadă, oricât de penibil ar fi acesta.
În această seara era vesel. Nici nu mai cunoştea sentimentul, veselia. Nici nu visase la aşa ceva, credea că totul e pierdut, dar totul nu avea cum să fie pierdut. Avea să o vadă în seara asta. Chiar ea l-a invitat. Cu un zâmbet larg pe faţă se barbierea atent la fiecare detaliu. Întoarse robinetul, care cu un scârţăit dădu drumul la apa fierbinte ce se aduna în vană. Îşi puse cu grijă hainele pe fotoliu. Trebuia să nu întârzie. Nu avea voie, nu după câte a făcut. Cu grijă se băgă în apa fierbinte, aburii se ridicau tot mai sus, privirea era din ce în ce mai înceţoşată, apa îi invadează tot mai mult din corp, pleoapele devin tot mai grele..
Apăruse. Era chiar ea, îl chema la ea, încerca să îi zică ceva. Nu înţelegea. De ce oare nu întelege? De ce nu poate merge spre ea? De ce nu o poate atinge? Un ţârăit o fură de lângă el. Era telefonul. Îşi dădu seama că adormise. Poate era ea. Sări din vană. Gresia era udă. Alunecă. Simţi cum tâmpla loveşte ceva tare. Un lichid roşu se prelinge peste ochiul drept, peste gâtul musculos. Trebuia să ajungă la ea. Trebuia să nu o dezamăgească. Nu iar. Simţi ceva rece sub el. Încercă să se târască spre ea. O lumină albă îi apăru în faţa ochilor, îl orbeşte. Nu ştie de ce dar simte nevoia să o urmeze. Încercă să se mai gândească la ea încă odată, să creadă ca are o şansă să facă totul bine, să o ia de la început. îi era tot mai frig. Lumina se transformă în întuneric, îşi dădu seama că... era prea târziu.