Prolog

Camera zăcea cufundată în semiobscuritate. Pentru o secundă privirile lor s-au întâlnit. O tăcere stânjenitoare se lăsă, amandoi încercau să se hotărască care să înceapă ofensiva. El îndrăzni să îi arunce o privire. Deşi o văzuse de atâtea ori, acum parcă era altcumva: micuţă, cu părul negru vâlvoi căzându-i haotic peste umerii înguşti. O considera urâtă. Dintotdeauna a crezut că nu e o femeie frumoasă, deşi în ultimii ani era "urâta lui", iar acum în aporpierea D Day, nu ştia de ce inima încerca să iasă din cavitatea toracică, iar pulsul din nou o luase razna. Lăsă privirea în pământ.
- S-a terminat. Rupse ea tăcerea, privindu-l parcă cu alţi ochi decât de obicei.
- După tot atâta timp în care am fost împreună, tu doar atâta ai de zis "s-a terminat"?.. Începu el cu vocea din ce în ce mai slabă. Credeam că iubirea înseamnă ceva şi pentru tine, credeam că nu e doar un sentiment efemer, o toană care să îţi treacă şi să reapară când ai tu chef. În tot acest timp privirile le erau îndreptate înspre parchetul murdar din garsonieră. Nu îndrăznea să o privească în ochi. Ştia că nu putea suporta privirea-i de meduză care îl fascinase de atâtea ori, de care se îndrăgostise de atâta timp. Si pentru el dragostea însemna altceva, cuvântul "te iubesc" nu era ceva ce folosea des. Iubirea încă avea o seminificaţie puternică pentru el. Ştia ca era naiv, că ăsta era doar un punct slab, dar nu putea sub nici o formă să îşi schimbe concepţia. Asta simţea, asta era..
- Te-am iubit, recunoscuse ea, dar asta a fost demult. Acuma parcă nici nu te mai recunosc, eşti altă persoană.
- Bine. Încuvinţă el, clătinând uşor din cap. Atunci pleacă. Voia să fi putut zice altceva, voia să fi putut să facă ceva să nu se fi ajuns acolo, să îi zică ca pentru el iubirea nu are e ceva de domeniul trecutului, din contră e un sentiment omniprezent, care nu se stinge odată cu trecerea timpului. Dar nu putu să zică nimic din astea. Doar stătea acolo, cu privirea în pământ, studiind un firicel de praf de sub măsuţa din mijlocul camerei.
Nu s-a mai simţit aşa niciodată. Se simţea slab. Încă mai era uimit cum o persoană poate avea acest efect asupra lui. Si încă se mai minuna cât de reală era durerea. Era la fel ca şi în filme, la fel ca şi în cântecele triste de dragoste. Nu credea că va simţi aşa ceva vreodată. Îi plăcea să creadă că era un tip rece, calculat, deşi în adâncul sufletului ştia că nu e decât un sentimental, un suflet blestemat să sufere din cauza unei femei.
Nici nu observase că era singur. Nici nu ştia când a plecat ea. Nu ştia dacă au mai vorbit ceva sau pur şi simplu s-au despărţit în două propoziţii. Dar nu conta. Asta nu îi putea alina durerea. Nimic nu putea.
Zilele, lunile, săptămânile zburaseră la fel ca un vis din care vrei neapărat să te trezeşti. Într-un final îşi dăduse seama că era deja treaz şi tot ce s-a petrecut a fost real. Spre uşurarea lui durerea se diminua odată cu trecerea timpului. Dar uneori era la fel de vie ca şi în prima zi. După atâtea nopţi nedormite, în final înţelese. Ştia ce avea de făcut.