Maturizarea. Pamfirelovici style

Procesul de maturizare e destul de complex, greu de înţeles şi foarte luung. Nu vreau să filozofez despre asta, nici nu mă chinui prea tare să înţeleg ce zic "specialiştii" despre el (proces). Maturizarea poate fi privită din mai multe perspective, din perspectiva dezvoltării intelectului, a capacităţii de a asimila diverse câcaturi, cât şi la un nivel "fizic", ca să fi "matur" trebuie să ai o mufă de om "matur". Dacă ai o moacă de om "mare", asta nu înseamnă automat că şi gândeşti ca un om "mare" (reciproca e valabilă).
Nu de puţine ori am încercat să mă gandesc la asta: "Sunt destul de matur pentru vârsta mea?". Şi de fiecare dată răspunsul venea prompt şi excesiv de sincer: "Negative". Până acum câteva luni.
Acum o să vă povestesc despre unu` dintre prietenii mei, pe nume Pamfirelovici. Pamfirelovici, are 21 de ani, 186 cm şi puţin peste 80 de kilograme. Eu îl cunosc foarte bine pe Pamfirelovici, deci pot să vorbesc despre el chiar şi la persoana I, şi chiar asta o să fac. Uite incitanta mea (adică a lui Pamfirelovici) poveste:
"Acum 25 de zile am facut un lucru ciudat, în privinţa căruia eram extrem de sceptic, mai ales la început. Am făcut un pariu. Un pariu simplu. Termeni extremi de simplii şi dureroşi: Abstinenţă pe o lună. Fără Manuela, fără Giocco di Manno, fără alte chestii de gen. Şi cum mie cum nu prea îmi sta în caracter să pierd (pariurile), deşi am suferit (intens) pe parcursul acestei luni, în sfârşit văd lucrurile clar, am început să înţeleg călugării. Partea interesantă e că după 2-3 zile (de la începutul "curei"), ai tendinţa să fi agitat, nervos, agresiv, ca o femeie nefutută (cu ocazia aceasta le-am înţeles şi pe femeile nefutute), dar după o vreme îţi intră în sistem, te "curăţă", gândul de a sparge gresia nu mai e atât de îmbietor precum era odată. Astăzi am realizat că mai am 5 zile din pariu, 5 zile fără să o dau la muştiuc, şi spre surprinderea mea, nu îmi mai pasă, nu îmi mai vine, mă simt ca şi unu trecut (cu succes) prin focurile AA, detaşat total, împăcat cu mine însumi, am găsit calea de echilibru între Ying şi Yang. Îl înţeleg şi pe Albert Einstein, şi pe toţi ăia care zic că e mult mai bine să nu te masturbezi, gen Biserica Catolică, sau toate bisericile, nu ştiu exact (pentru că nu prea îmi pasă).
De câteva săptămâni mă simt mai matur, mai trecut prin viaţă decât eram (acum cateva săptămâni). Şi ştiu că orice bărbat (mai puţin călugării şi Papa [despre el nu-s prea sigur]) îşi unge ştromeleagu` din când în când (mai ales la vârsta "marilor întrebări"), nu e nimic rău în asta, dar încearcă să mergi mai mult de o lună fără. Ai să vezi că alta e lumea, soarele străluceşte mai puternic, iarba are alt miros, mintea îţi e mai ageră, capacitatea de a înţelege lumea creşte, totul are alt gust, alt miros, unul mai bun. Deşi uneori, trist fiind, te găseşti stând dezbrăcat într-un colţ, înconjurat de semiobscuritate, frecând uşor o pulă semierectă, şi ascultând o melodie cântată de Tokyo Hotel  în amintirea timpurilor trecute (vremea când o lustruiai mândru..); nu zic, nu e uşor să izbuteşti, dar give it a go. Nu ştii ce pierzi."             

P. Pamfirelovici,

Abstinent Amator 

Aşa. Pamfirelovici kicks ass (the gigant, fat, cellulite filled kind of ass you see in hippo porn movies).

Orice asemănare între mine (aka MenThal) şi personajul din perspectiva căruia am scris această experienţă de viaţă  e PUR (POWER GEL) întamplătoare.

Despre pornoşaguri

Internetul, (şi nu numai) e un loc deosebit de pervers. Gugăl-ul nu face excepţie.
Pornoşagurile reprezintă o parte importantă din viaţa unui bărbat (sau femei, desi ce-i drept, mai rar), mai ales pe calea internetului. Ca să citez un clasic in viaţă: "revistele e scumpe, mai bine freci manganu` gratis pe net".

Din vasta, nemărginita, neţărmurita şi lugubra mea experienţă, datând de pe vremea când eram chiar eu un adolescent frustrat în cautare de modalităţi de stăpânire a legiunii de hormoni care îmi invadau corpul, vă arăt cateva metode stealth cu ajutorul cărora puteţi să spargeţi gresia relativ liniştiţi, fără riscul de a vă prinde părinţii/colegii de serviciu/alte persoane, când vă goliţi instalaţia.

1. ALT + TAB

Dacă eşti la PC, arzând-o pe Manuela, pe site-uri XXX, mă-ta fiind în bucătărie sau în dormitor, iar tu nu mai poţi aştepta până ce rămâi singur, dacă mă-ta se hotărăşte să te cheme la masă sau ceva în gen, când simţi că se apasă clanţa puşcă consecutiv tastele ALT+TAB (dacă eşti pe windows) şi o să îţi apară fereastra deschisă anterior, scăpându-ţi tutorele de orbire prematură.

2. Butonul RECALL (di pe rimote controlăru televizorului)

O seara perfectă pentru tine implică un canal erotic pay-per-view, un borcan de maioneză şi classicul giocco di manno (uneori când vrei să fi nebun poţi chiar să "go lefty"), dar ghinion, sor`ta, sau mă`ta, ta`tu ori alte târfe băgăcioase vor să îţi ruinele planurile ude. Când intervine o ameninţare, majoritatea telecomenzilor au un buton care schimbă pe ultimul canal vizionat, dacă nu ai televizor cu telecomandă cu butonul RECALL/PREVIOUS sau cum l-au denumit băieţii care au produs TV-ul, CUMPĂRĂ-ŢI. Acuma trebuie doar să ai grijă ca ultimul canal vizionat să nu fie tot un canal ca şi cel pe care îţi freci carasu`, sau chiar mai rău, nu e indicat să te toarne părinţii uitându-te la Animal Planet în timp ce storci banana.

3. Win + D

Dacă o arzi cu sonor şi nu ai timp să reacţionezi când eşti turnat de securişti, plesneşte repede tasta win (aia cu un steguleţ [sau ce o fi] pe ea, dintre tastele Ctrl şi Alt) şi tasta D. O să îţi apară desktop-ul scăpându-te de o explicaţie penibilă mamei tale.

Unele explicaţii (ce-i drept penibile) ar putea fi de genul:
"Eu, eu mă uitam doar la ea, uite, îmi apare un neg aici sub, dar îmi e prea ruşine să vorbesc cu tine despre asta."
"Mă mănâncă la pulă, mamă."
"Doar încercam să scap de o pată ce mi-a apărut ieri pe puţă"
"Da, recunosc, îmi fac laba, e ceva normal pentru vârsta mea, nu?"
"Bună mamă, vrei să îmi dai o MÂNĂ de ajutor?" etc.

Când vine vorba de jerk`uitul la pornoşaguri putem împărţi bărbaţii în 2 categorii: ăia care îşi dau laba la pornoşaguri şi recunosc, şi ăia care îşi lustruiesc ştromeleagul, dar nu vor în niciun chip să recunoască. Eu fac parte din prima categorie, deşi odată cu înaintarea în vârstă a scăzut fregvenţa lustruirilor, acum devenind doar ocazionale, apropiindu-se îngrijorător de cifra nulă (la fel ca şi cititorii mei). Am observat că acuma nimeni nu mai se autosatisface folosind good old-fashioned-ul sex (ăla ce implică lovirea repetată a vaginului cu o pulă). Există, ca şi la chipsuri/biscuiţi/bomboane/pâine/orice mai nou diverse "arome", deviaţii, "fetiş-uri", dintre care am "recoltat" câteva:

Futaiuri anale - De acord, sunt un ass fan declarat
BDSM Fetish - Dacă ideea de a te simţi bine, include un căluş băgat adânc în gură, cateva hâţuri de cal cu care să te lege şi mai apoi să te lovească cu un bici, prefer să rămân virgin.
Pornografie bisexuală - No comment
Bizarre Sex - Nici nu vreau să ştiu
Cum Sex - Cred că e mai mult pentru "sexul frumos"
Dildo Sex - Okay
Drunk Sluts - Interesant
Extreme Sex - Din nou interesant
Facial Cumshots - nu-s fan (iar cred că-i pentru femei)
Fat Sex - Mai bine nu
FemDom - Huh??
Fisting - Auch..
Foot Fetish - Deja incepe să devină bizar
Granny Porn - Damn, cine se uită la aşa ceva?
Hairy Pussy - Scump BIC-ul, ei?
Interracial Porn - Ăsta e okay..
Kinky Sex - KINKY!
Latex Sex - Sună promiţător
Lesbian Sex - Chiar şi mai bine
Mature Porn - Dacă vă plac babele..
Old Man Sex - Din nou babe, unde ajunge lumea asta oare?!
Party Sex - Neapărat
Pissing Sex - WEC!
Pregnant Porn - Îmi aminteşte de un banc: Doi gemeni jucau cărţi în uter. La care unul dintre ei:
- Nu mai mă joc!!
- De ce? întreabă celălalt.
- Chelul ăsta tot mi se tot uită în cărţi!
Public Sex - Merită încercat măcar odată. Adună adrenalina mai multă decât datu` cu paraşuta (şi da, ma refer la genu de femeie care îşi vinde pizda pentru bani).
Retro Porn - Habar nu am ce vor să zică cu asta.
Shemale Sex - Începe să îmi fie frică..
Voyeur Sex - Mai bine tac (mă simt prea cu musca pe căciulă)
Weird Sex - Ciudat..

Dub music kicks ass

De ceva vreme am început să o ard Dub.

Închide ochii şi imaginează-te pe o plajă înconjurat de pescăruşi, şi alte chestii precum femeile alea negre cu ţâţe până la genunchi. OY OY OY, OY OY OY





Am fost şocat să aflu că albumu` a fost scos prin 1981



Desfundaţi-vă urechile cu aceste două melodii. Mie îmi induc o stare de bine generala.

Noaptea se aşternuse peste sătucul de munte precum un imens voal pe sânii unei doamne trecute de vârsta a treia. O siluetă neagră se distinge cu greu pe uliţa pietroasă care şerpuieşte până în vârful impunătorului versant. Luna trimitea reflexe argintii peste greerii care făceau o gălăgie de nedescris. Sub cămeşuţa înflorată era o fată ce părea trecută de prima tinereţe care rozându-şi unghiile înainta agale pe poteca alunecoasă. Prin minte îi treceau atâtea lucruri încât se opri o secundă să se poată concentra: "Mărie îmi bag pula! Mărie adă apă! Mărie futu-ţî mămucuţa ta, ai ars coleşa! Fă eşti prostă!". Aceste frânturi complexe de amintiri gravitau încă vii în căpşorul ei needucat de tărancă a secolului XXI. Scoase celularul din sân, apoi îşi aranjă cămeşa înflorată. Era nou. Aşa îi zise Pamfir. Model cu ecran color şi camera foto. Îi plăcea. Doar îl privea şi se simţea importantă. Păcat că nu avea în el cartela. Măcar putea face poze, îi era de ajuns. Pe ecran scria mare "Please insert SIM card". Îi mai aruncă o ultimă privire, îl sărută şi îl vârâ din nou între ţâţele ei voluptoase. Poteca devenea din ce în ce mai îngustă, lumina lunii din ce în ce mai intensă, iar inima ei din ce în ce mai mică. Se temea. Auzise poveşti. Multe poveşti. Stia că Mănoaia era discretă, dar îi era teamă să nu se afle. Să nu se ştie. Ruşinea.
Şi Pamfir era altfel. Dar nu, era femeie măritată, nu se putea afla. Duse mâna peste burta umflată şi involuntar lacrimile îi şerpuiră peste obrazul ars de vânt. Pamfir se purta cu ea ca şi cu o persoană, când era cu el nu era "prosta" nimănui.. ştia că în ultima vreme, Leon presimţea ceva. Dar nu ştia, era sigură de asta. Instinctiv puse mâna pe ochiul negru cu contur mov, puţin umflat. Merita. Merită să întarzie cu merindea lui Leon, merita să fie lovită pentru asta de bărbatul ei, merita pentru el, pentru Pamfir. O căsuţă mică şi întunecată ieşea din pământ, pe măsură ce Măria urca din ce în ce mai mult. Părea atât de sinistru să trăieşti aşa, acolo, singură în vârf de munte. Un fior îi cuprinse tot corpul şi realizase că tremură. Îşi suflase în mâinile reci aproape tot drumul. Se dezmorţiseră acum.
Bătu de trei ori în uşa neagră şi pe alocuri putrezită. Aceasta se deschise şi în prag o priveau o pereche de pupile prea dilatate pentru a fi catalogate drept ochi.
- Seara bună lele Mănoaie. Abia putu să rostească cele câteva cuvinte.
- Noroc bun fata babii, ai vinit. Hai înlountru, şăzi, avem mult de lucru.
Picioarele îi tremurau îngrozitor, simţi din nou un alt fior pe spatele-i cu piele de găină. Făcu câţiva paşi şi se aşeză pe laiţa din odaie. Privi în jur. Încăperea i se părea sinistră şi primitivă, chiar şi după standardele ei. De tavan erau atârnate, legate de sfori subţiri câteva animale mici, unele moarte altele zbătându-se frenetic, hălci de carne, păsări, şi fel de fel de buruieni. Nu avea nimic pe jos decât pămantul de sub casă, daca o putea numi aşa, casa. Un pat din lemn umplut cu paie trona în mijlocul odăii, lumina opaiţului dansând pe pereţii muruiţi de lut cleios.
Cu inima cât un purice întrebă:
- Crezî că om putea? Ştii, nu vreu să afle tăt satu.
Luând de pe soba murdară o oală imensă baba îi răspunse rânjind gingiile de care se atârna un singur dinte negru:
- Lăsă tu pe mine fata babii, că te scapă baba, amu aşază-te tu frumos pe patul cela şi lasă tu pe mine.
Urletele se putură auzi târziu în noapte, ecoul lor împrăştiindu-se adânc spre munţii fără sfârşit. Continuară, însă fiecare urlet ascuţit scădea din intensitatea următorului. Baba, transpirată scoase oala aburindă de pe pântecul femeii şi curăţă rămăşiţele fiinţei fără drept la viaţă de pe pământul vopsit în roşu.
- Ai scăpat. Sfârşi Mănoaia ştergându-şi sudoarea de pe fruntea-i ridată.
Când primele raze de soare scăldară iarba grasă de o parte şi de alta a cărării şerpuitoare, o siluetă aplecată călca agale spre satul proaspăt udat de roua groasă.

Did you heard?

Brings back memories. Crampe musculare, nopţi nedormite, încercari eşuate de a opri criza de râs care mă cuprinsese, diaree acută provocată de râs intens, lacrimi.



Şi astea toate doar din cauza acestei faze..

Oare unde o să ajungem?

Lăsând la o parte preludiul încep direct: DECI planeta noastră se duce pe pulă. Oriunde mergi vezi gunoaie, poluare, oameni nepăsători, cretini care aruncă pe jos orice de la mucul de ţigară la pungi de plastic. Cretinii care arunca pe jos oare ştiu în cat timp se dezintegrează un recipient de plastic de genul celor care te descotoroseşti aşa de uşor? Nu? Hai că vă luminez: 800 de ani. 800 de nenorociţi de ani. Un PET. Cretinii se dezintegreaza mult mai repede. Probabil că e ceva ritual de marcare a teritoriului. Cretinii ştiu că sunt atât de insemnificativi pentru lumea din jurul lor încât doar PET-urile şi pungile de plastic vor dăinui mai mult decât efemerele lor rămăşiţe trupeşti.
Desigur ei sunt doar o picătură în oceanul de probleme care suntem noi, umanitatea. Fiinţe prin definiţie egoiste, nomade, individualiste, din nou egoiste, ne gândim mai mult la prezent, la propriile noastre scopuri nesemnificative decât să vedem imaginea în amsamblu. Şi e un landscape adevărat. We are a dying breed, asta e clar, the question is only "WHEN"..
Deşi stând aici în fotoliul meu comod şi filosofând, întrebarea, de fapt certitudinea e că ne merităm soarta pe deplin. Suntem cel mai egoist animal. Noi, această entitate biologică, prin selecţii repetate a genelor am reuşit să evoluam la stadiul în care am ajuns acum, nu am putut să conştientizăm unele probleme ale comportamentului nostru, care zic eu că sunt necesare supravieţuirii. Nu reuşim să trecem cu vederea peste "viicile" noastre, care de mult nu mai sunt nevoi, şi torturăm planeta secol după secol, gândindu-ne că poate nu noi vom fi ăia care vor fi distruşi de aceasta.
În final mă resenmez şi eu, specific naturii mele, umane, sunt doar un firicel de nisip care încearcă să oprească o furtună de proporţii epice. Deşi, uneori, una din cele mai neînsemnate persoane poate să faca diferenţa.
Vă las să reflectaţi măcar un moment consecinţele acţiunilor voastre. Chiar dacă acuma ziceţi că nu puteţi schimba nimic, şi că destinul nostru, ca rasă este pecetluit, măcar încercaţi. Respectaţi mediul. Înodaţi prezervativul după fiecare futere şi plasaţi-l nu pe geam, nu în budă, nu pe scara blocului/în faţa blocului/pe bloc ci la gunoi.
PS Pungile de plastic se descompun în 200-300 de ani. Nu marcaţi astfel scurta voastră şedere pe planetă. Încercaţi să fiţi responsabili de faptele voastre.
Ecologistul de serviciu,
Gabi

Bulversat

Deci. Precum un roman get-beget, încep propoziţia cu o concluzie. Sunt beat. De cap. În ultimele 48 de ore stau să număr bilanţul.
Ieri: 2 expresso mari, 3 energizante din alea ieftine, examene peste examene, (două la număr), răceală, durere de gât, moldoveni, trenul foamei (iaşi - timişoara), durere de cap/stomac/un muşchi căruia nu îi stiu denumirea, flirt inofensif, palpitaţii, mâncare stricată, socializare dusă la extrem, emoţii intense, amfiteatre, pantaloni trei sfert, adidaşi nespălaţi de două luni, contracţii musculare involuntare, declin mintal, 2 ore de somn.
Cealaltă ieri (adică ziua care a fost înainte de ieri (pentru debili mintali)) - toate astea minus senzaţia de vomă plus ceva mâncare.
Cred că daca ar fi să rezum felul în care mă simt acuma în 3-4 cuvinte alea ar fi: incomfort fizic şi psihic.

The last of the american girls - Green Day

Voiam să bag o postare despre adevărurile universale ale lumii, cu indicaţii specifice despre locaţia Atlantidei şi a pierdutei comori Maiaşe, dar sincer nu prea am chef aşa ca mai comod e să dau copy-paste meldoiei mele preferate (a intrat doar de ieri în top 1). Deşi am auzit-o de nenumărate ori, niciodată (până ieri) nu mi-a atras atenţia. Poate că nu m-am obosit să ascult versurile. I'm the type of guy that judges a song by it`s lyrics. And without further adieu:

Responsabilitate socială a corporaţiilor - Episodu 1

Astăzi o ardeam eu aşa hippie prin hârţoagele mele de la facultate, când mi-am adus aminte de un subiect despre care voiam să scriu de foarte mult timp, si anume responsabilitatea socială. Şi nu a oricui, ci a corporaţiilor, şi nu a oricăror coorporaţii ci a celor mari, respectate, multinaţionale sau gen.
Aşa. Să începem cu începutul: Conform enciclopediei libere Wikipedia:

Responsabilitatea socială a corporaţiilor (în literatura de specialitate abreviată CSR, după forma din limba engleză Corporate Social Responisibility) este un concept care se referă la o prezumtivă datorie pe care companiile (ca actori sociali) ar avea-o faţă de toate părţile implicate în desfăşurarea acţiunilor presupuse de activitatea lor economică. Conceptul se referă la toate categoriile de companii, de la microîntreprinderi până la multinaţionale. Prin datorie se înţelege faptul că respectiva companie trebuie să acţioneze în conformitate cu obligaţiile pe care le are faţă de părţile implicate şi respectând nişte principii morale acceptate de-a lungul tradiţiei.

Putem lua pentru început una dintre companiile mele "favorite" uber-mega-hiper-turbo-multi cunoscute, şi anume COCA COLA. Dacă sap mai bine prin analele internetului, campaniile de responsabilitate socială iniţiate de colos sunt la fel de ciudate precum lichidul dizolvator de rugină, denumit generic COLA.
"Politica noastra de responsabilitate sociala este concentrata in patru directii: piata, mediul, oamenii de la Coca-Cola si comunitatea. Pentru fiecare dintre ele, Sistemul Coca-Cola a aplicat constant principiul partneriatului social, economic si cultural, demonstrandu-si disponibilitatea de a se implica in actiuni menite sa impulsioneze valorile si dezvoltatea societatii in care opereaza." BULLSHIT!"

Şi încă fraza asta e de peste 2 ani. De atunci compania a mai facut Pula. Nimic, NADA, reclamă şi atât.
Si acum explicatiile - "piaţa" - Doresc să vândă cât mai multă băutură din aia neagră, nesănătoasă, cancerigenă, cu gustul ei divin (de care din păcate sunt eu dependent, o dependenţa din aia oarbă, la fel ca şi o iubire neîmplinită, din aia cu care părinţii nu sunt de acord, din cauză ca fata îi prea nebună şi se fute cu tot satu, dar fecioruţul până la urmă calcă peste porunca părintească şi fuge cu fata în Spania la cules de măsline, dar zdrobit de faptul că a lui idilă se destramă din cauza mult iubitei lui nimfe, care dezvirginează jumătate din populaţia micului Pueblo unde se stabiliseră, jură ca nu o să mai pună gura pe sticla de Cola - aşa e dependenţa mea.). Deşi gustul "DIVIN" ar putea să deşurubeze un şurub, dizolvând în câteva secunde şi ultima urmă de rugină, poate să transforme un banal ou într-o interesantă materie asemănătoare cauciucului, poate să facă ulcer, se comercializează, iar românii, printre care şi eu o consumă în continuare cu o nonşalanţă crasă. (ştiu ca propoziţiile sunt prea lungi pentru a fi citite - chinuiţi-vă).
"Mediul" - Se comercializează în sticle environmentally friendly de plastic, uşor de reciclat, şi de băgat botu. Din nou BULLSHIT! Mai puţin partea cu botu, ăla îl bagi uşor în sticlă, deşi cu scosu e mai greu.. (sufăr că nu mai beau de 2 luni (aproape) cola, dar promit că mă opresc aici cu chestia asta (aşa zisa mea dependenţă)). - CONCLUZIE - Sticlele din plastic de coca cola fut mediu. Desi puteam doar să zic că din cauza lor mediul arată mult mai inestetic (dacă acceptă grad de comparaţie - cuvantul inestetic), precum şi faptul că România e o ţară formată din aproape 99% ţărani care nu au cel mai vag concept privind reciclarea, ca termen, nu ca acţiune.
"Oamenii de la coca cola"- aici înţeleg. Corporatiştii cu buzunarele pline, sau mai degrabă "ză praivăt suis benc ăcaunt ful of auăr manii", belesc pula la soare prin Maldive sau ce pana mea staţiune mai fregventează ei cu Concordu` lor privat de enşpe milioane de euro. Putem fi sigur că muncitoru ăl de numără sticlele şi depozitează baxurile o să primească numai "- E criză, nene, nu avem bani, taiem sporurile, strângem cureaua, recesiune nenicule, recesiune." (despre părerea mea asupra recesiunii sau aşa zisei recesiune, în următoarele postări).
"Comunitatea" - Aha, haideţi domnilor directori de marketing, nu mai spuneţi. Vreţi să ziceţi că va doare pe voi în minusculele aparate reproducătoare despre pula mea? Pe lângă a vă lua leafa, maşina voastră cu dotări full option şi obişnuita prostituată de vineri, mai aveţi dumneavoastră şi timp să îmi suflaţi mie în cur? Desigur, asta e meseria dumneavoastră. Straşnică meserie. Felicitări. Dar deviez. Şi deviată o să rămaie. Concepţia mea despre respectiva companie. (rimează deci e adevărat).
Oricum, odată cu nopţile lungi de iarnă, părerea mea o să fie total schimbată, diametral opusă, cu privire la acest produs. Damn my vices.
Vă las că merg la un pahar de cola apă.

A new bornău în care my shits will be revealed

Am încercat să dau o noua aleură blogului, mai persoanlă, mai intersantă decât cele trecute. Şi la fel cum îmi schimb chiloţii îmi schimb şi tema blogului (nu la fel de des, dar la fel de uşor). Dacă va place, nu comentaţi nimic. Mie îmi place. E destul pentru mine. Pa.

My favorite part of Family Guy

Trebuie să recunosc că sunt un fan înrăit Family Guy. Am văzut toate sezoanele. De două ori.
Poantele din Family Guy le-au detronat chiar şi pe cele din South Park, deşi am vazut şi toate episoadele din South Park. De două ori. Mda, ştiu că pare ciudat, dar eram (mai) tânăr şi lipsit de mijloace mai "interesante" de divertisment. Deşi pot să spun cu o nonşalanţă debordantă că dacă ar fi să intorc timpul nu aşi face nimic diferit. Dar să nu deviez şi să trec direct la subiect: THaaDaa:



Later edit: Cred că am vazut scena asta de cel putin 100 de ori, şi de fiecare dată e amuzantă.

Later edit Nr 2: Faza asta e pe locul 2:



Şi mai este videoclipul scos de Stewie, undeva prin sezoanele mai noi, dar nu am găsit-i pe IUTUB. De fapt, la naiba, mai sunt multe, dar va ţin în ceaţă, negativilor care sunteţi voi negativi.

Prolog

Camera zăcea cufundată în semiobscuritate. Pentru o secundă privirile lor s-au întâlnit. O tăcere stânjenitoare se lăsă, amandoi încercau să se hotărască care să înceapă ofensiva. El îndrăzni să îi arunce o privire. Deşi o văzuse de atâtea ori, acum parcă era altcumva: micuţă, cu părul negru vâlvoi căzându-i haotic peste umerii înguşti. O considera urâtă. Dintotdeauna a crezut că nu e o femeie frumoasă, deşi în ultimii ani era "urâta lui", iar acum în aporpierea D Day, nu ştia de ce inima încerca să iasă din cavitatea toracică, iar pulsul din nou o luase razna. Lăsă privirea în pământ.
- S-a terminat. Rupse ea tăcerea, privindu-l parcă cu alţi ochi decât de obicei.
- După tot atâta timp în care am fost împreună, tu doar atâta ai de zis "s-a terminat"?.. Începu el cu vocea din ce în ce mai slabă. Credeam că iubirea înseamnă ceva şi pentru tine, credeam că nu e doar un sentiment efemer, o toană care să îţi treacă şi să reapară când ai tu chef. În tot acest timp privirile le erau îndreptate înspre parchetul murdar din garsonieră. Nu îndrăznea să o privească în ochi. Ştia că nu putea suporta privirea-i de meduză care îl fascinase de atâtea ori, de care se îndrăgostise de atâta timp. Si pentru el dragostea însemna altceva, cuvântul "te iubesc" nu era ceva ce folosea des. Iubirea încă avea o seminificaţie puternică pentru el. Ştia ca era naiv, că ăsta era doar un punct slab, dar nu putea sub nici o formă să îşi schimbe concepţia. Asta simţea, asta era..
- Te-am iubit, recunoscuse ea, dar asta a fost demult. Acuma parcă nici nu te mai recunosc, eşti altă persoană.
- Bine. Încuvinţă el, clătinând uşor din cap. Atunci pleacă. Voia să fi putut zice altceva, voia să fi putut să facă ceva să nu se fi ajuns acolo, să îi zică ca pentru el iubirea nu are e ceva de domeniul trecutului, din contră e un sentiment omniprezent, care nu se stinge odată cu trecerea timpului. Dar nu putu să zică nimic din astea. Doar stătea acolo, cu privirea în pământ, studiind un firicel de praf de sub măsuţa din mijlocul camerei.
Nu s-a mai simţit aşa niciodată. Se simţea slab. Încă mai era uimit cum o persoană poate avea acest efect asupra lui. Si încă se mai minuna cât de reală era durerea. Era la fel ca şi în filme, la fel ca şi în cântecele triste de dragoste. Nu credea că va simţi aşa ceva vreodată. Îi plăcea să creadă că era un tip rece, calculat, deşi în adâncul sufletului ştia că nu e decât un sentimental, un suflet blestemat să sufere din cauza unei femei.
Nici nu observase că era singur. Nici nu ştia când a plecat ea. Nu ştia dacă au mai vorbit ceva sau pur şi simplu s-au despărţit în două propoziţii. Dar nu conta. Asta nu îi putea alina durerea. Nimic nu putea.
Zilele, lunile, săptămânile zburaseră la fel ca un vis din care vrei neapărat să te trezeşti. Într-un final îşi dăduse seama că era deja treaz şi tot ce s-a petrecut a fost real. Spre uşurarea lui durerea se diminua odată cu trecerea timpului. Dar uneori era la fel de vie ca şi în prima zi. După atâtea nopţi nedormite, în final înţelese. Ştia ce avea de făcut.

Blackjack

It all started today. 21 years ago. De atâţia ani am început să respir aerul poluat al acestei planete suprapopulate situată în galaxia Calea Lactee, denumită generic Terra.
De atâţia ani am început să o ard pseudo-anonim pe aleele întortocheate ale oraşului meu natal. De atâţia ani am început să descifrez sensul existenţei mele tragico-efemeră.
De atâţia ani am reuşit să realizez un nimic atât de nesemnificativ încât alţii doar îndrăznesc să şi-l imagineze într-o zi ceţoasă de miercuri în faţa căminului cultural comunal. Dar cine sunt eu să mă laud în faţa cititorului meu negativ. Cum spuneam, life`s a beach, uneori vezi nisip alb, valuri calme şi orizont albastru-portocaliu, alteori femei nasoale şi tsunami.

Emoţie de toamnă

Frunzele arămii se desprind din arborii seculari ce împânzesc aleea îngustă din sufletul meu. Tăcerea surdă, ameţitoare îşi face loc prin camera goală asemeni unui beţiv treaz într-o cârciumă comunală. Cana aburindă de ceai amar se zgâieşte în continuare în ochii mei, nelăsându-mi răgaz să respir. Gandul îmi zboară frenetic în mii de părţi, atât familiare cât şi necunoscute. Viaţa m-i se scurge încet dar sigur printre degetele încleştate, în încercarea mea fără de succes de a mai opri o fărâmă de timp, un grăunte din uriaşa clepsidră a eternităţii. Privesc în jur. Nimeni. Din nou întunericul îmi bântuie existenţa, din nou solitudinea e cel mai bun aliat.. singurul aliat. În încercarea mea penibilă de a înţelege scurta noastră existenţă, nu am ajuns decât la câteva concluzii. Omul se naşte din nimic. Creşte. Din dorinţa de acceptare, şi din instinctul primar, necizelatul instinct reproducător, omul se fute. Repetat. Unii oameni, îndeosebi cei care au penisul sub medie, sunt frustraţi de condiţia lor, încercând să compenseze lipsa de organ reproducător cu diverse chestii materiale, în special mijloace de transport extrem de scumpe. Eu nu. Nu am putut nici până acum să înţeleg dorinţa de violenţă, dorinţa de a agresa fizic alte suflete. Deşi viaţa e cel mai preţios lucru pe care Dumnezeu l-a dat, omul este extrem de nerăbdător să îi pună capăt într-un mod violent şi nenatural. Încă nu am înteles războaiele. Încă nu mi-am găsit menirea. Încă nu posed impulsul necesar pentru a trăi fiecare moment la intensitate maximă. Înclin să cred că încrederea nu mai există. Şi când spun încredere mă refer la sentimentul acela care nu îţi dă voie să abandonezi cuvântul dat altei persoane. Înclin să cred că moartea e doar un puzzle pe care scrie mare "între 0 şi 122 de ani". Mai cred că persoanele care ar putea să te dezamăgească, te vor dezamăgi. Ştiu că viaţa e prea scurtă pentru a filosofa. Nu îmi pasă. Filisofez ori de câte ori simt nevoia. Ştiu că postarea aceasta e uberplictisitoare. Sincer nu îmi pasă.
Simt că trebuie să îmi întăresc credinţa. Credinţa aceea oarbă pe care am pierdut-o. După care tânjesc aşa de mult. Simt că e lucrul cel mai de preţ pe care l-am pierdut vreodată, şi o să fac orice pentru a-l redobândi.
După părerea mea viaţa e ca un roller coaster. Te ridică încet în slăvi, abia după care să îţi dea drumul atât de jos încât nu crezi că vreodată ai să ieşi viu de acolo. Nici nu îţi dai seama şi iar, agale începe alt urcuş lin, relaxant, liniştitor.
Ceaiul amar şi rece din cana neobişnuit de curată din faţa mea aşteaptă încet dar sigur să fie sorbit. Teancul de cărţi de pe biroul meu îmi şopteşte cuvinte de dragoste. Îl ignor. Simt fiecare bătaie a inimii mele, fiecare atriu şi ventricul care se ostenesc să pompeze sângele în trup. Fiecare râu de sânge ce îmi brăzdează corpul, fiecare arteră, fiecare terminaţie nervoasă. Din nou mă simt neobişnuit de lucid. Neobişnuit de sincer, neobişnuit de naiv.
Privesc spre ceas. El mă priveşte înapoi. O privire fulgerătoare, efemeră, trecătoare. Şi îmi dau seama că nimeni nu aşteaptă. Cu atât mai puţin timpul.

Epic Moment

În sfârşit am ajuns limita maximă de cititori. Sunt mulţumit. Cred ca o sa îmi pun melodia pe care o ascult cand mă simt mulţumit. Sau motivat. Sau amandouă.

Nici eu nu pot să mă gândesc cum de m-am gândit la aşa ceva

Deschise ochii. Tavanul plin de urme de mucigai şi pânze de paianjen îi apăru din nou în faţă. Pentru a nu-ştiu-câta oară simţi mirosul înţepător al aşternuturilor. Încercă să se ridice din pat. La fiecare mişcare simţea cum corpul se împotriveşte, fiecare încercare de a-şi contracta muşchii avea ca rezultat o durere agonizantă, care îi devenise atât de familiară. Îşi îndreptă paşii spre baia din capătul holului. Cu un scârţâit metalic robinetul ruginit lăsă să cadă un jet minuscul de apă gălbuie. Îşi clăti ochii. Din oglinda murdară îl priveau nişte ochi căprui. Ochi care în ciuda feţei brăzdate de riduri adânci au rămas tineri. Nu ştia în ce zi a început să se simtă aşa. Nefolositor. Credea că ziua aceea nu o să vină niciodată. Credea că nu o să fie nevoit să traiască aşa. Credea ca nu avea să regrete. Şi era singur. Nu doar acum. A fost singur întotdeauna. Chiar dacă era înconjurat de oameni. Nu a reuşit niciodată să se simtă mulţumit, niciodată nu a simţit că se integrează. Iar acum, după atata timp, totul e la fel: gol, părăsit, trist. Puse tigaia neagră sub flacăra slabă a aragazului. Uleiul începu să sfârâie când turnă ouăle vechi peste el. Se aşeză la masă. Mâncă. Din nou simţi durere. Din nou orice activitate il costa. Se părea că trupul a pierdut de mult lupta cu viaţa. Din nou gândul îi zboară la moarte. Din nou îi este frică. Frică de necunoscut. Deşi după atâţia ani de suferinţă, frica de moarte, nu mai avea acelaşi efect. Se aşeză pe fotoliul din unica cameră a garsonierei. Avuse timp să gândească mult în ultimii ani. Doar atât i-a mai rămas. Nu ştia ce să creadă, simţea din nou că e inutil, că aerul pe care îl respiră e limitat, că viaţa lui a fost aşa de scurtă, ca timpul trece prea repede. Timp. Cel mai preţios lucru pe care îl are acum. Nimic altceva nu mai contează. Adormi cu capul pe spătarul pătat al fotoliului.
Se trezi. Se ridică din fotoliu. Când privi înapoi văzu un bătrân dormind în fotoliu. Era chiar el. Speriat făcu un pas înapoi. Realizase că nu il mai doare nimic. Putea să se mişte cum voia. Coborâse privirea spre propriul corp. Era transparent. Se plimbă prin garsonieră. Observă că nu mai avea nevoie să păşească. Plutea. Putea să meargă oriunde. Părăsi clădirea. Încercă să vorbească cu oamenii de pe stradă. Nimeni nu reacţiona în nici un fel. Parcă era invizibil, toţi îl ignorau. Se opri în mijlocul străzii. O maşină se îndrepta spre el cu viteză. Nu avu timp să se ferească iar maşina nu avea de gând să oprească. Speriat îşi acoperii capul în pălmi. Maşina trecu. După câteva secunde altă maşină o urmă. Nici aceasta nu se oprise. Trecu chiar prin el. Nu mai ştia ce să creadă. Nu ştia ce se întâmplase cu el. Îi era frică să se gândească la acel lucru. Deşi altfel nu putea să fie. Părăsi oraşul. Era acum în mijlocul unui câmp imens. Văzu o lumină strălucitoare. Se apropie şi îşi dădu seama că erau de fapt mai multe lumini. Oameni. La fel ca şi el. Oameni transparenţi şi plutitori. Se apropie cu sfială. Un copil blond, pistruiat, aproape alb de transparent ce era, venise lângă el:
- Să înţeleg că eşti nou. Îi spuse băiatul.
- Nou?
- Adică ai murit de curând.
- Da, aşa cred, aşa se pare. Răspunse uimit.
- Atunci ai nevoie de cineva care să îţi explice regulile. Zise băiatul cu un zâmbet şmecheresc pe faţă.
Îi trebui un moment să înţeleagă ultima propoziţie. Surprins, deabia mai putu răspunde:
- Reguli?
- Da, reguli. Chiar dacă nu mai ai bucata aia inutilă de carne ataşată, sunt unele reguli pe care trebuie să le urmezi.Vezi tu, sufletele, spiritele, proiecţii ale esenţei umane sau cum ne numesc cei vii, trebuie să respecte câteva reguli de bază.
Cu o expresie de "nu pot să cred aşa ceva" pe chipu-i transparent reuşi să articuleze răspunsul.
- Şi despre ce "reguli" ar fi vorba?
- În primul rând trebuie să accepţi că nu vei mai avea nicio legătură cu cei vii. Nu ai dreptul să îi contactezi sau să îi vizitezi în niciun chip pe cei dragi.
I se păru neobişnuit de uşor să îi răspundă:
- Bine. Nici nu aveam de gând.
- Deşi pare greu de crezut, noi, cei de după, putem interacţiona cu orice obiecte, putem mişca diverse lucruri, cu excepţia celor atinse de noi când eram în viaţă. aaaa.. şi nici nu poţi să arunci cu lucruri după nimeni, decât dacă vrei să fi exorcizat.
- Exoricizat? întrebă surprins.
- Da. Şi nimeni nu s-a mai intors să ne zică ce se întâmplă atunci când suntem izgoniţi prin exorcizare. Aşa că nu îi enerva pe cărnoşi, că o să o păţeşti.
- Cărnoşi?
- Mda, aşa le zicem celor care încă respiră.
Speriat îşi dădu seama că nu mai avea nevoie să inspire oxigen.
Parcă citindu-i gândurile copilul îi răspuse:
- Şi partea proastă e că nici să mâncăm nu mai avem nevoie. Ştiu, e trist.. înclină capul şi privi în depărtare. Unii au încercat, şi eu am încercat. Degeaba bagi ceva în gură, că pe lângă ce trece direct prin tine, nu are niciun gust.
Cu chipul încă surprins, îl întrebă pe copil:
- Dar tu de unde ştii astea?
- Aşi zice că în cei 821 de ani de viaţă după moarte, tot mai prinzi câte ceva din zbor. Îi răspunse copilul, din nou scoţând la iveală un zâmbet ştrengăresc, în spatele căruia se ascundeau dinţii săi transparenţi.
- 821 de ani! opt sute două zeci şi unu de ani!? Repetă idiotic.
- Da, dar pentru o eternitate, asta nu e nimic.
În depărtare se auzi un zgomot. Era un urlet înfiorător. Un răget ascuţit care semăna cu zgâriatul unei crete pe tablă.
Putea să citească frica de pe chipul copilului. Acesta abia apucă să mai urle:
- Fuugi! şi dispăru pe loc.
Din depărtare se zărea silueta unui ceea ce părea om, uriaş, negru şi cu nişte ochi galbeni-strălucitori ce venea spre el.
- Cu un urlet asurzitor căzu de pe fotoliu. Se trezise într-o baltă de transpiraţie. Era terifiat.
Merse din nou în baia cu faianţa mică şi murdară. După ce se spălă pe chipul alb ca varul, îşi zise:
"I really gotta lay off the crack!"

Fruits Gone Wild!

Start wearing purple!!

The Rifleman

Am descoperit asta, citind site-ul lui Maddox: http://www.thebestpageintheuniverse.net

You could arrange a boy holding a pile of wood, and a cowboy staring knowingly into his eyes all day long and not get a more suggestive pose than this.

It's every man's dream to have a penis so large that he must hire a small boy to carry it.

Ultima remarcă m-a făcut să râd aproximativ 4 minute. Şi asta e foarte mult după standardele mele.