Deschise ochii. Tavanul plin de urme de mucigai şi pânze de paianjen îi apăru din nou în faţă. Pentru a nu-ştiu-câta oară simţi mirosul înţepător al aşternuturilor. Încercă să se ridice din pat. La fiecare mişcare simţea cum corpul se împotriveşte, fiecare încercare de a-şi contracta muşchii avea ca rezultat o durere agonizantă, care îi devenise atât de familiară. Îşi îndreptă paşii spre baia din capătul holului. Cu un scârţâit metalic robinetul ruginit lăsă să cadă un jet minuscul de apă gălbuie. Îşi clăti ochii. Din oglinda murdară îl priveau nişte ochi căprui. Ochi care în ciuda feţei brăzdate de riduri adânci au rămas tineri. Nu ştia în ce zi a început să se simtă aşa. Nefolositor. Credea că ziua aceea nu o să vină niciodată. Credea că nu o să fie nevoit să traiască aşa. Credea ca nu avea să regrete. Şi era singur. Nu doar acum. A fost singur întotdeauna. Chiar dacă era înconjurat de oameni. Nu a reuşit niciodată să se simtă mulţumit, niciodată nu a simţit că se integrează. Iar acum, după atata timp, totul e la fel: gol, părăsit, trist. Puse tigaia neagră sub flacăra slabă a aragazului. Uleiul începu să sfârâie când turnă ouăle vechi peste el. Se aşeză la masă. Mâncă. Din nou simţi durere. Din nou orice activitate il costa. Se părea că trupul a pierdut de mult lupta cu viaţa. Din nou gândul îi zboară la moarte. Din nou îi este frică. Frică de necunoscut. Deşi după atâţia ani de suferinţă, frica de moarte, nu mai avea acelaşi efect. Se aşeză pe fotoliul din unica cameră a garsonierei. Avuse timp să gândească mult în ultimii ani. Doar atât i-a mai rămas. Nu ştia ce să creadă, simţea din nou că e inutil, că aerul pe care îl respiră e limitat, că viaţa lui a fost aşa de scurtă, ca timpul trece prea repede. Timp. Cel mai preţios lucru pe care îl are acum. Nimic altceva nu mai contează. Adormi cu capul pe spătarul pătat al fotoliului.
Se trezi. Se ridică din fotoliu. Când privi înapoi văzu un bătrân dormind în fotoliu. Era chiar el. Speriat făcu un pas înapoi. Realizase că nu il mai doare nimic. Putea să se mişte cum voia. Coborâse privirea spre propriul corp. Era transparent. Se plimbă prin garsonieră. Observă că nu mai avea nevoie să păşească. Plutea. Putea să meargă oriunde. Părăsi clădirea. Încercă să vorbească cu oamenii de pe stradă. Nimeni nu reacţiona în nici un fel. Parcă era invizibil, toţi îl ignorau. Se opri în mijlocul străzii. O maşină se îndrepta spre el cu viteză. Nu avu timp să se ferească iar maşina nu avea de gând să oprească. Speriat îşi acoperii capul în pălmi. Maşina trecu. După câteva secunde altă maşină o urmă. Nici aceasta nu se oprise. Trecu chiar prin el. Nu mai ştia ce să creadă. Nu ştia ce se întâmplase cu el. Îi era frică să se gândească la acel lucru. Deşi altfel nu putea să fie. Părăsi oraşul. Era acum în mijlocul unui câmp imens. Văzu o lumină strălucitoare. Se apropie şi îşi dădu seama că erau de fapt mai multe lumini. Oameni. La fel ca şi el. Oameni transparenţi şi plutitori. Se apropie cu sfială. Un copil blond, pistruiat, aproape alb de transparent ce era, venise lângă el:
- Să înţeleg că eşti nou. Îi spuse băiatul.
- Nou?
- Adică ai murit de curând.
- Da, aşa cred, aşa se pare. Răspunse uimit.
- Atunci ai nevoie de cineva care să îţi explice regulile. Zise băiatul cu un zâmbet şmecheresc pe faţă.
Îi trebui un moment să înţeleagă ultima propoziţie. Surprins, deabia mai putu răspunde:
- Reguli?
- Da, reguli. Chiar dacă nu mai ai bucata aia inutilă de carne ataşată, sunt unele reguli pe care trebuie să le urmezi.Vezi tu, sufletele, spiritele, proiecţii ale esenţei umane sau cum ne numesc cei vii, trebuie să respecte câteva reguli de bază.
Cu o expresie de "nu pot să cred aşa ceva" pe chipu-i transparent reuşi să articuleze răspunsul.
- Şi despre ce "reguli" ar fi vorba?
- În primul rând trebuie să accepţi că nu vei mai avea nicio legătură cu cei vii. Nu ai dreptul să îi contactezi sau să îi vizitezi în niciun chip pe cei dragi.
I se păru neobişnuit de uşor să îi răspundă:
- Bine. Nici nu aveam de gând.
- Deşi pare greu de crezut, noi, cei de după, putem interacţiona cu orice obiecte, putem mişca diverse lucruri, cu excepţia celor atinse de noi când eram în viaţă. aaaa.. şi nici nu poţi să arunci cu lucruri după nimeni, decât dacă vrei să fi exorcizat.
- Exoricizat? întrebă surprins.
- Da. Şi nimeni nu s-a mai intors să ne zică ce se întâmplă atunci când suntem izgoniţi prin exorcizare. Aşa că nu îi enerva pe cărnoşi, că o să o păţeşti.
- Cărnoşi?
- Mda, aşa le zicem celor care încă respiră.
Speriat îşi dădu seama că nu mai avea nevoie să inspire oxigen.
Parcă citindu-i gândurile copilul îi răspuse:
- Şi partea proastă e că nici să mâncăm nu mai avem nevoie. Ştiu, e trist.. înclină capul şi privi în depărtare. Unii au încercat, şi eu am încercat. Degeaba bagi ceva în gură, că pe lângă ce trece direct prin tine, nu are niciun gust.
Cu chipul încă surprins, îl întrebă pe copil:
- Dar tu de unde ştii astea?
- Aşi zice că în cei 821 de ani de viaţă după moarte, tot mai prinzi câte ceva din zbor. Îi răspunse copilul, din nou scoţând la iveală un zâmbet ştrengăresc, în spatele căruia se ascundeau dinţii săi transparenţi.
- 821 de ani! opt sute două zeci şi unu de ani!? Repetă idiotic.
- Da, dar pentru o eternitate, asta nu e nimic.
În depărtare se auzi un zgomot. Era un urlet înfiorător. Un răget ascuţit care semăna cu zgâriatul unei crete pe tablă.
Putea să citească frica de pe chipul copilului. Acesta abia apucă să mai urle:
- Fuugi! şi dispăru pe loc.
Din depărtare se zărea silueta unui ceea ce părea om, uriaş, negru şi cu nişte ochi galbeni-strălucitori ce venea spre el.
- Cu un urlet asurzitor căzu de pe fotoliu. Se trezise într-o baltă de transpiraţie. Era terifiat.
Merse din nou în baia cu faianţa mică şi murdară. După ce se spălă pe chipul alb ca varul, îşi zise:
"I really gotta lay off the crack!"
Postări
